Dulcea Ortodoxie

Am intrat in noul an !

Hristos s-a nascut pentru noi , sa ne izbaveasca de ale noastre pacate , ca si noi sa fim mai buni , sa ne schimbam firea cea rea , sa putem fi botezati in numele Sfintei Treimi !

Anul nou a inceput si odata cu aceasta putem incerca sa fim mai buni decat am fost pana acum , sa fim mai buni macar de dragul Lui Hristos daca din alt motiv nu am fi capabili , fiindca Dulcele nostru Hristos s-a nascut pentru noi , pentru ale noastre faradelegi si pacate pe care le facem in fiecare clipa , si in fiecare moment , de aceea macar sa incercam sa fim milostivi si buni la inima , stiu ca poate nu reusim din prima dar macar sa incercam sa ne straduim sa facem macar un minim de efort , sa facem fapte bune demne de noi crestinii , sa mergem des la Biserica , sa ne spovedim , sa pazim cele zece porunci lasate de insusi Hristos , noua celor mici sa ne ajute Bunul Dumnezeu , sa putem lucra si pazi poruncile Mantitorului sufletelor noastre , iar in fiecare clipa sa nu ne lasam si sa lucram rugaciunea , tot timpul ca precum nici uratorul satana care nu doarme niciodata si asteapta tot timpul moment prielnic sa piarda sufletele noastre , asa si noi sa ne rugam neancetat , pretutindeni in tot locul sa ne rugam fie ca suntem acasa sau pe drum , sau mancam , sau lucram , tot timpul sa ne rugam si sa facem semnul Sfintei Cruci cand si cand , sa ne rugam asa:” Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu , miluieste-ma pe mine pacatosul !” , aceasta rugaciune se poate spune tot timpul in gand si te apara si de rele , dar si de obiceiul cel rau si deprinderile rele pe care le avem din nastere sau le-am imprumutat in timp de la unul de la altul . Doamne ajuta! De un an bun duhovnicesc sa aveti parte !

Viaţa Sfântului Hallvard din Husaby, ocrotitorul oraşului Oslo

Între sfinţii de neam norvegian sărbătoriţi în Biserica Ortodoxă, la loc de cinste stă Sfântul Hallvard din Husaby, prăznuit la 15 mai. Despre el vom vorbi în cele ce urmează.

Mai întâi însă vom spune câteva lucruri despre pământul în care a trăit sfântul. Norvegia, aflată în partea de nord a Europei, face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Faimoşi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, vikingii cutreierau mările nordului în corăbii iuţi şi uşoare, pustiind totul în cale. Primiseră numele de „lupii mării”. Însă în ciuda acestui fapt, odată cu sec. IX mai mulţi oameni sfinţi, în special englezi, au început să-L propovăduiască pe Hristos între vikingi. Ultimii care au primit cuvântul mântuirii au fost norvegienii, încreştinarea lor desăvârşindu-se în timpul Sfântului rege-mucenic Olaf (995-1030).

În timpul domniei acestui rege, cândva în jurul anului 1020, s-a născut şi Sfântul Hallvard. Se trăgea dintr-o familie nobilă: tatăl lui, pe nume Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa era rudă apropiată a Sfântului Olaf. Se trăgeau din satul Husaby din ţinutul Lier (sud-estul Norvegiei de azi). Părinţii lui erau creştini credincioşi, ce încă din pruncie şi-au crescut copilul în duhul învăţăturii evanghelice, mai ales al jertfirii pentru aproapele. Din păcate, însă, mai mult decât aceasta nu se ştie despre viaţa lui Hallvard şi singurele istorisiri ne prezintă moartea lui.

Astfel, într-o zi de mai a anului 1043 sfântul se afla pe malul mării, pregă­tindu-şi corabia pentru a trece fiordul Dremmen. În acest timp a văzut o femeie tânără alergând către el, având hainele rupte şi ochii plini de groază. Când femeia s-a apropiat, Hallvard a văzut că era însărcinată. Printre suspine şi plâns, tânăra a început să-i spună că o urmăreau trei bărbaţi care voiau s-o omoare, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Însă, cu lacrimi în ochi, femeia jura că este nevinovată, rugându-l pe Hallvard să nu o lase în mâinile nemiloşilor urmăritori.

Şi pentru că de mic fusese crescut în dragoste pentru aproapele, sfântul s-a umplut de milă pentru biata femeie şi, fără a mai pierde nici o clipă, i-a spus să urce în barcă şi să nu se teamă de nimic. Apoi, în grabă mare, cei doi au început să străbată fiordul Dremmen, încercând să scape de urmăritori.

Când la scurt timp aceştia au ajuns la mal, s‑au umplut de mânie văzând ce se întâmplase şi, suindu-se într-o corabie, au început să-i urmărească pe fugari. Până la urmă, pentru că erau mai puternici, i-au ajuns şi i-au poruncit lui Hallvard să le-o dea pe femeie. Sfântul însă, fără a se înfricoşa, le-a spus că nu le poate împlini cererea, deoarece femeia jurase că nu furase nimic. Iar pentru a le potoli furia, tânărul le-a promis că le va plăti el însuşi tot ce lipsea. Orbiţi însă de mânie, bărbaţii i-au strigat că dacă nu le va da de îndată femeia, îl vor omorî şi pe el.

Din nou, Hallvard s-a arătat neînduplecat. De aceea, luând arcurile, păgânii au început să tragă spre cei doi. Trei săgeţi au străpuns trupul viteazului bărbat, lăsându-l mort în corabie, apărând cu preţul vieţii pe cea care îi ceruse ajutor. Femeia însăşi a murit sub ploaia de săgeţi a barbarilor. După ce şi-au văzut nelegiuirea împlinită, bărbaţii au legat de gâtul lui Hallvard o piatră de moară şi l-au aruncat în mare. Însă atunci minune s-a întâmplat, căci Dumnezeu a vrut să arate că îl primise pe tânăr ca pe un mucenic al Său, şi trupul sfântului, în loc să se scufunde, plutea. Văzând aceasta, păgânii au plecat îngroziţi, lăsând trupul lui Hallvard acolo.

În scurtă vreme în jurul lui s-a adunat mulţime de oameni. Înţelegând că dobândiseră un nou sfânt în cer, aceştia au luat cu dragoste trupul tânărului şi l-au dus în oraşul Oslo. L-au aşezat acolo într-o mică biserică din oraş şi au început să-l cinstească ca pe un mucenic al lui Hristos, deoarece el îşi dăduse însăşi viaţa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să şi-l pună pentru semenul său” (Ioan 15, 13). Şi într-adevăr, în scurtă vreme la mormântul lui Hallvard au început să aibă loc minuni, astfel că tot mai multă lume venea să i se închine. Până la urmă, în anul 1130, pe locul unde odihneau moaştele sfântului a fost ridicată o mare biserică de piatră.

Din păcate însă, odată cu sec. al XVII-lea această biserică a încetat să mai fie folosită, azi rămânând doar ruinele ei. Însă până astăzi, Hallvard este cinstit ca ocrotitorul ceresc al Oslo-ului (stema oraşului îl înfăţişează ţinând în mână trei săgeţi şi o piatră de moară), cât şi al celor nevinovaţi şi prigoniţi pe nedrept.

Fie ca pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Hallvard, ocrotitorul Oslo-ului, Dumnezeu să ne dea şi nouă dragoste şi milă pentru cei aflaţi în necazuri şi strâmtorări, şi iertare de păcate. Amin!

 Întru moartea sa cea mucenicească, Hallvard a lepădat toate bogăţiile lumii, şi plăcerile cele păcătoase în picioare le-a călcat; şi deşi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiască dintru acestea s-a ridicat, dând credincioşilor semn că sufletul lui s-a înălţat la ceruri, unde se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

(troparul Sfântului Hallvard, glas IV)

Ierodicon Grigorie Benea

sursa:http://www.orthograffiti.ro

Sfantul Cuvios Pavel Tebeul

Sfantul Pavel Tebeul a trait in secolul al III lea. Este considerat in istoria monahismului, drept primul ascet care s-a retras in "cele mai dinauntru ale pustiei", primul eremit sau pustnic. Informatiile despre viata Sfantului Pavel Tebeul, le avem datorita intalnirii sale cu Sfantul Antonie. Dumnezeu ii descopera lui Antonie, dupa cinci ani de petrecere in rugaciune, ca se afla in pustie o persoana mai desavarsita decat el. Este demn de retinut modul in care se adreseaza unul catre altul in momentul in care se intalnesc - Parintele Antonie a zis: "Bucura-te Pavele, vasul alegerii si stalpul cel de foc, locuitorule al pustiei", iar Pavel i-a raspuns: "Bine ai venit soare, care luminezi toata lumea, povatuitorule al celor ce se mantuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai facut cetati si pe diavolul l-ai gonit dintr-insa.” Nu se trateaza unul pe altul ca de la superior la inferior. Din dialogul cu Pavel aflam ca ajunge in pustie pentru a scapa de mania cumnatului sau. Acesta dorea sa-l denunte imparatului Deciu ca este crestin, pentru a mosteni toata averea familiei sale. Era perioada persecutiilor impotriva crestinilor.

De 70 de ani Sfantul Pavel Tebeul primea o jumatate de paine, adusa de un corb. In ziua intalnirii sale cu Antonie, corbul ii va aduce o paine intreaga. Din Sinxar reiese ca luand sfintii acea paine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvanteze si s-o franga, unul pe altul mai mare facandu-se cu cinstea. Fericitul Pavel a apucat painea de o parte, iar pe cealalta parte a pus-o in mainile parintelui Antonie si indata painea singura s-a frant prin mijloc si fiecare si-a luat partea sa.

Dupa trecerea la cele vesnice a Sfantului Pavel Tebeul, Sfantul Antonie s-a intors la manastirea sa, luand cu sine haina Sfantului Pavel cea impletita cu frunze de finic. Atat de mult cinstea acea haina, incat numai de doua ori pe an se imbraca cu ea: la praznicul Sfintelor Pasti si in ziua Cincizecimii.

sursa:http://www.crestinortodox.ro

În carul de foc

Potrivit textului din 4 Regi 2, 11, Sfântul Prooroc Ilie a fost înălţat la cer într-un car de foc. Episodul este bine-cunoscut. Totuşi un car, chiar şi de foc, trebuie condus de cineva. Cine a fost vizitiul: Sf. Ilie însuşi sau altcineva?

Urcarea la cer a Sf. Ilie nu este un simplu voiaj aerian, ci arată în chip duhovnicesc înălţarea către Dumnezeu a sufletului curăţit ca într-un foc de patimi, Sf. Ilie devenind astfel un model teologic. Înălţarea spre cer este însă accesibilă omului doar prin Hristos, pe Care, apropo de variantele explorate înainte, Sf. Maleahi Îl numeşte profetic "Soarele Dreptăţii" (3, 20)."

Carul de foc (rekhev eş) este tras de cai de foc (susei eş), ceea ce subliniază în mod evident apartenenţa lor cerească. Sfântul Prooroc Ilie îşi începe de altfel cariera profetică pogorând foc din cer (2 Regi 1, 9-15) şi, respectiv, o încheie înălţându-se într-un car de foc.

Angrenajul mai apare în Scriptură doar într-un singur loc, în 4 Regi 6, 17, într-un pasaj din viaţa Sf. Prooroc Elisei, confirmând încă o dată, în altă ordine de idei, că vieţile celor doi profeţi, Ilie şi Elisei, trebuie citite în paralel. Acolo se relatează că în timpul unui asediu sirian, Elisei îşi linişteşte ucenicul (probabil Ghehazi) spunându-i că cei care sunt de partea lor sunt mai mulţi decât cei care sunt de partea inamicilor. Atunci, rugându-se Elisei, ochii ucenicului se deschid şi acesta vede mulţime mare de care şi cai de foc împrejurul lui Elisei.

Episodul indică mai bine şi caracterul militar al carului de foc, sugerând în egală măsură că profetul Ilie a fost înălţat la cer, adică a fost primit în rândurile oştirii cereşti, formată din care de foc trase de cai de foc.

Cine e vizitiul?

Revenind însă la problema pusă la început, ne întrebăm dacă Sf. Ilie însuşi a condus carul în care s-a înălţat. Cea mai simplă explicaţie ar fi că exact aşa au stat lucrurile, ceea ce se reflectă şi în unele icoane ortodoxe unde Sf. Ilie este reprezentat conducând el însuşi caii. Totuşi, cercetând cu mai multă atenţie textul biblic din 4 Regi 2, 11, observăm că pe când Ilie vorbea cu Elisei, carul de foc îi desparte. El nu apare brusc, ci, aflându-se în mişcare, se interpune între cei doi. Gramatical, verbul tradus de Biblia sinodală prin "despărţindu-i" este de fapt la plural, ca şi cum caii trăgeau singuri carul şi ei sunt cei care l-au separat pe maestru de ucenic. Cu toate acestea, explicaţia este puţin probabilă, pentru că textul sugerează fără discuţie mişcarea carului. Cineva trebuie să fi condus caii, dar cine?

Un răspuns ne este oferit indirect de 4 Regi 6. Caii şi carele de foc fac parte din oştirea cerească ce Îl însoţeşte pe Iahve. Oştirea cerească reflecta iniţial instituţia monarhică, fiind o replică cerească a curţii regale de pe pământ. Ulterior însă oştirea cerească a fost astralizată, adică identificată cu corpurile cereşti, soarele, luna, stelele şi constelaţiile, care erau înţelese ca nişte fiinţe vii (H. Niehr, "Host of Heaven", în: Karel van der Toorn, Bob Becking, Pieter W. van der Horst şed.ţ, Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden/ Boston/ Köln, 21999, pp. 428-429). Spre exemplu, Deuteronomul 4, 19 enumeră "soarele şi luna şi stelele, toată oştirea cerului".

Un pasaj din Psalmul 18 însă ar arăta că soarele însuşi era probabil personificat, dar ulterior Iahve a preluat atributele solare (Mark S. Smith, The Early History of God. Yahweh and the Other Deities in Ancient Israel, William B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 22002, pp. 148-159). În Septuaginta textul sună în felul următor, fiind vorba de Dumnezeu (El - cf. v. 1): "În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui" (v. 5-7). Interesant că în versiunea ebraică, nu Dumnezeu Îşi pune "în" soare locaşul, ci pune locaşul, cortul, "pentru" Soare. Pare mai plauzibil să considerăm varianta ebraică mai veche, pentru că deja în Septuaginta El-Dumnezeu are atribute solare: iese ca un mire (răsare), aleargă drumul lui (parcurge bolta cerească) de la o margine la alta, iar de căldura lui nimeni nu scapă. Iniţial, fără discuţie, aceste cuvinte se refereau la Soare, ca o entitate cerească.

Carul soarelui?

Oştirea cerească devine, mai ales în secolele 8-7 î.Hr., sub influenţă asiriană, obiect al cultului idolatru. După 4 Regi 21, 5 (repetat şi în 2 Paralipomena 33, 3, 5) regele Manase din Iuda a ridicat chiar altare în cele două curţi ale templului lui Iahve, dedicate "oştirii cerului". Ulterior, în cadrul faimoasei reforme religioase din 622 î.Hr., regele Iosia din Iuda dispune distrugerea lor prin ardere (4 Regi 23, 4-5).

Mai mult, în 4 Regi 23, 11 se spune că Iosia a ars caii şi carele dedicate zeului Soare, puse de regii iudei la intrarea în templul lui Iahve din Ierusalim, chiar lângă camera eunucului Netan-Melec. Aspectele idolatre ale regalităţii davidice sunt deseori criticate de proorocii Vechiului Testament, însă de data aceasta este menţionat chiar un ansamblu cultic, probabil din lemn dacă a fost ars, dedicat zeului solar. În perioada respectivă, când influenţa asiriană era foarte pregnant resimţită, trebuie să fi fost vorba chiar de Şamaş, zeul asirian al legii şi dreptăţii.

În perioada exilică (sec. 6 î.Hr.) rolul oştirii cereşti s-a estompat, accentuându-se aspectul monoteist. Astrele sunt reduse ca în Facere 1 la statutul de "luminători", lipsiţi de orice putere. Atunci, pasajul din Psalmul 18 nu a mai fost aplicat imnului dedicat Soarelui, ca membru în oştirea cerească, ci a fost aplicat lui El-Dumnezeu.

Lunga paranteză ne ajută să luăm în consideraţie probabilitatea ca vizitiul să fi fost chiar Soarele. Lui i se potriveşte cel mai bine carul de foc tras de caii de foc, cu care parcurge drumul pe bolta cerească. Faptul că nu apare menţionat în 4 Regi 2 nu trebuie să ne mire, din moment ce, aşa cum am arătat, rolul oştirii cereşti se diminuează datorită accentuării monoteismului în perioada târzie monarhică şi în exil.

Totuşi, din 4 Regi 6 observăm că nu există ca în pasajul înălţării Sf. Ilie la cer doar un singur car de foc, ci mai multe. Vizitiii pot fi astfel şi alte fiinţe cereşti care fac parte din oştirea cerească. În Iov 38, 6, prin paralelismul membrelor, stelele sunt identificate cu fiinţele divine (lit. "fiii lui Dumnezeu", benei Elohim). Or, aspectul antropomorf este specific trimişilor cereşti, adică îngerilor. Într-adevăr, în programul iconografic ortodox, înălţarea Sf. Ilie la cer este reprezentată în două variante: fie Sf. Ilie conduce el însuşi carul, ca în prima posibilitate discutată, fie carul este condus de un înger (sau chiar de mai mulţi).

Marele vizitiu?

Trebuie însă să luăm în discuţie şi o altă posibilitate, mult mai interesantă. Dacă în cazul Sf. Ilie carul apare singularizat în comparaţie cu mulţimea descrisă în viaţa profetului Elisei, aceasta trebuie să sugereze că era vorba de un car special. Cine ar fi putut să ţină hăţurile dacă nu Conducătorul ultim al oştirii cereşti, Iahve? De altfel, aşa cum am văzut, Iahve prezintă aspecte solare, specifice de altfel ideologiei regale din Antichitate.

Mai mult însă, istoria cronistă atestă identificarea chivotului sfânt ţinut în Sfânta Sfintelor cu un "car" (merkava) al heruvimilor de aur. Ce poate să sugereze mai bine focul din care este făcut de fapt carul, dacă nu aurul? De asemenea, multe texte Îl numesc pe Iahve al oştirilor (Domnul Savaot) "Cel ce şade pe heruvimi" (1 Regi 4, 4; 2 Regi 6, 2; 4 Regi 19, 15) şi "Cel ce călăreşte (sau îi conduce în car) pe heruvimi" (2 Regi 22, 11; Ps 18, 11). Heruvimii sunt fiinţe cereşti hibride, cu corp de taur sau leu, cu aripi de vultur, dar cap de om, semnificând raţiunea. Dacă Iahve este conducătorul carului de foc, ei trebuie să fie atunci "caii de foc" potriviţi unui asemenea atelaj.

Pentru noi ca ortodocşi însă, această variantă ar deschide direcţii exegetice foarte importante. Dacă Cel care conduce carul de foc nu e nici Sf. Ilie, nici soarele, nici un alt înger, ci Iahve în persoană, iar pe de altă parte, orice teofanie biblică vechi-testamentară este de fapt o hristofanie, atunci Vizitiul este chiar Hristos.

Urcarea la cer a Sf. Ilie nu este un simplu voiaj aerian, ci arată în chip duhovnicesc înălţarea către Dumnezeu a sufletului curăţit ca într-un foc de patimi, Sf. Ilie devenind astfel un model teologic. Înălţarea spre cer este însă accesibilă omului doar prin Hristos, pe Care, apropo de variantele explorate înainte, Sf. Maleahi Îl numeşte profetic "Soarele Dreptăţii" (3, 20).

sursa:lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ        http://www.ziarullumina.ro